Scoala Gimnaziala Nr.1 Cuza-Voda

Din monografia 1 întocmită la 21 octombrie 1933 de Marin V. Mitea – directorul şcolii
din comună, aflăm această minunată descriere a comunei noastre: „Când călătoreşti pe
frumoasa şosea Călăraşi – Bucureşti….sunt cele 3 sate ce stau pitulat sub coasta Bărăganului
şi care-l reazemă cu umărul lor, pentru a nu se prăvăli în lunca ce se înalţă doar cu câţiva paşi
deasupra nivelului lacului. Satele Călăraşii –Vechi, Cuza – Vodă şi Ceam sunt atât de strâns
unite între ele, încăt între cele două din urmă hotarul, îl formează ulucile despărţitoare dintre
două rânduri de gospodării ţărăneşti. Aşezarea lor sub dâmbul Bărăganului şi ferindu-se din
calea atât de bătută pe care o urmează şoseaua, le dă un aer de modestie discretă şi amintesc
de vremurile trecute când totul se ferea din calea năvălitorilor”.
Ca unitate administrativă, comuna Cuza -Vodă este alcătuită din satele Ceacu, Cuza –
Vodă şi Călăraşii Vechi şi este aşezată în partea de sud a judeţului Călăraşi, în zona de
contact a Bărăganului sudic cu Terasa Călăraşi. Cele trei sate s-au dezvoltat pe fruntea
Bărăganului sudic şi pe nordul Terasei Călăraşi în bazinul superior al văilor torenţiale – Valea
Moş Iorgu, Valea Hotarului şi Valea Plopului. Această explică în mare măsură existenţa unui
topoclimat aparte, expunere spre sud şi adăpost împotriva vântului dominant – crivăţul.
Se pare că satele au apărut aici pentru că pânza freatică se găseşte la 4-5 m. adâncime
şi pentru că locuitorii îşi găseau cu uşurinţă mijloacele de trai: terasa şi Câmpul Bărăganului
le ofereau pământ bun pentru agricultură, la aproximativ 1 Km. distanţă spre sud se află Balta
Călăraşi care le oferea peşte, stuf şi papură.
Cercetările arheologice întreprinse de colectivul muzeului de istorie din Călăraşi au
scos la iveală urme de cultură materială care atestă că teritoriul comunei a fost populat din
cele mai vechi timpuri. S-au găsit pe teritoriul actual al satului Ceacu, resturi materiale din
epoca I şi a II-a a fierului (civilizaţia daco-getică) şi obiecte de factură romană (putem
exemplifica prin: aşezări romane la Călăraşi, cărămizi romane la Ceacu).
Viaţa a continuat şi în perioadele care au urmat, însă documente care să întărească aceasta nu
se găsesc decât în feudalismul dezvoltat. Pe teritoriul comunei a existat înainte de satele
actuale, aşezările Ciorani şi Cornoaica.
Satul Ciorani se afla în apropierea Iezerului Călăraşi. El este pomenit în actul de
danie din 26 octombrie 1642, prin care logofătul Oancea înzestra Mănăstirea Căldăruşani cu
partea sa de moşie de la Ciorani. Aşezarea este pomenită şi la 26 martie 1645 de către Matei
Basarab care printr-un hrisov, întăreşte milă din vama bălţii (Călăraşi probabil) pentru
locuitorii satului Ciorani. Localitatea este amintită şi în actul de danie de la 16 iunie 1654 prin
care logofătul Sava înzestrează Mănăstirea Căldăruşani cu partea sa de moşie de la Ciorani.
Cu un an mai târziu, este pomenit în actul de la 10 mai 1655 al lui Constantin Şerban –
domnitorul Ţării Româneşti (din aprilie 1654 – ianuarie 1658), atunci când stabileşte vama
din Balta Călăraşi. Nu se cunosc cauzele dispariţiei satului Ciorani.
1
Monografia (în copie) se află la D.J.A.N. CălăraşiSatul Cornoaica , aşezare ceva mai nouă, se află pe malul lacului Călăraşi, în jurul
movilei de lângă S.A.Piscicola Călăraşi. În ce condiţii a dispărut această aşezare, ne
informează Pompei Samaritean în Istoricul oraşului Călăraşi: „În timpul războiului ruso-turc
din 1806 – 1812, satele Cornoaica şi Golăşei, aşezate pe malul stâng al Jirlăului, au fost
supuse deselor prădăciuni turceşti şi rase după faţa pământului”.
În continuare, el ne informează că războiul a afectat şi localitatea Lichireşti, care se afla pe
teritoriul actual al municipiului Călăraşi, populate printre altele şi de călăraşii ştafetari care pe
drumul Istambulului (care trecea Dunărea pe la Lichireşti – Silistra) făceau legătura Ţării
Româneşti cu Imperiul Otoman.
Satul Călăraşii Vechi. Locuitorii satelor Cornoaica, Golăşeşti şi călăraşii ştafetari din
Lichireşti, fugind de urgia războiului, s-au aşezat în Bărăgan, înfiinţând câteva târle şi
sohaturi. Nevoia de apă i-a determinat să se retragă sub coasta Bărăganului, între Valea
Plopului şi Valea Trestica, înfiinţând satul care astăzi de numeşte Călăraşii Vechi.
Şi-au luat această denumire pentru a se deosebi de călăraşii noi care-şi satisfăceau serviciul de
călăraşi ştafetari şi trăiau în localitatea Călăraşi (devenit oraş în 1832, o dată cu mutarea aici a
reşedinţei judeţului Ialomiţa, de la Urziceni).
Nici un document nu pomeneşte aşezarea Călăraşii Vechi până la harta rusească din
1828 şi nici desele procese dintre mănăstirile Căldăruşani şi Colţea, care aveau moşii pe
teritoriul actual al comunei Cuza Vodă, nu amintesc despre satele comunei Cuza Vodă.
Pompei Samarian este de părere că satul Călăraşii Vechi se încheagă prin anul 1827.
„Satul Călăraşii Vechi nu-i notat în hărţile vechi, nici în harta stolnicului Cantacuzino din
17oo, nici în descrierea lui Bauer din 1778, nici în harta austriacă din 1791, nici nu-i pomenit
în procesul ivit între mănăstirea Căldăruşani şi mănăstirea Colţea în 1815, când s-a fixat şi
hotarul dintre aceste două moşii, nicii în alte acte.” 2
Când s-a făcut catagrafierea bârnicilor din toate satele în 1831, atunci se pomeneşte de acest
sat în care se aflau 49 capi de familie, ceea ce face cam 100 de suflete.
Satul Ceacu: Din monografia citată mai sus aflăm că: “la 2 km spre nord de cantonul
nr. 1, de pe şoseaua Călăraşi- Olteniţa, se află situată com. Ceacu… ,,
Satul Ceacu s-a dezvoltat pe moşia Valea Plopului, care aparţinea Mănăstirii Sfinţii Apostoli
din Bucureşti. El s-a dezvoltat de o parte şi de alta a drumului care ducea de la Cuneşti spre
Călăraşii Vechi, în apropierea drumului ce lega Bucureştiul de Călăraşi, începând de la Valea
lui Moş Iorgu – la est de SMA Cuza Vodă. În ce condiţii s-a populat vatra actuală nu se ştie.
La 1860 se găsea pe locul actual în jurul bisericii din Ceacu, ridicată aici în 1860 de
către arhiepiscopul Averchie Stravonichitianul, reconstruită aproape din temelii în anul 1989
şi pictată în ulei, cu ajutorul sătenilor din satul Ceacu, de către preotul Crângaşu Nicolae,
actualmente numindu-se Sfinţii Petru şi Pavel.
Înfiinţarea satului Ceacu, ca şi a satului Călăraşii Vechi, este strâns legată de
războaiele ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea. În această perioadă tulbure pentru
peninsula Balcanică, atunci când opreliştile se accentuau din partea turcilor, câteva familii de
bulgari trec Dunărea şi se stabilesc în vatra actuală a satului Ceacu.
Ambele sate, Ceacu şi Călăraşii Vechi, înfiinţate în condiţiile arătate, s-au dezvoltat
independent, având primării proprii până la 31 decembrie 1950, când s-a stabilit o singură
unitate administrativă pe acest teritoriu – comuna Cuza Vodă.
În privinţa construcţiei primei bisericii majoritatea documentelor înclină spre anul
1860. Astfel, A.V. Ursescu consemnează în Anuarul întocmit în anul 1906 că comuna Ceacu
are o biserică cu hramul Sf. Nicolae, parohială, construită în anul 1860, cu 18,50 pogoane
teren arabil, iar serviciul religios se oficiază de preotul G. Marinescu. 3
SAMARIAN , Pompei. Istoricul oraşului Călăraşi de la origini până la anul 1852, Bucureşti : [s.n.],1931, p.
29 – 30
3
URSESCU, V. Aureliu. Anuarul judeţului Ialomiţa, Călăraşi: [s.n.], 1906, p. 269.
2Anuarul Casei Bisericii din anul 1909 precizează că biserica parohiei Ceacu este de zid, s-a
clădit în 1860-1861, nu s-a reparat niciodată şi se simte mare nevoie de a fi zugrăvită din
nou. 4
Anul 1860 este menţionat şi în pisania bisericii, care avea următorul conţinut:
”Cellu cuviosu Averchie arhimandritul egumenu, spre pomenirea neamului Dudeştiloru
Ziditu allu Sfântului Nicolae locaşu de strălucire cei ce aicea vă nchinaţi lui, dreaptă
cinstire daţi. 1860 August 8. “
Textul pisaniei este preluat şi în datele monografice transmise Sf. Arhiepiscopii a
Bucureştilor, în anul 1957, hramul menţionat fiind tot Sf. Nicolae. 5
Satul Cuza -Vodă s-a dezvoltat între cele două sate după anul 1894. Din punct de
vedere administrativ, satul Cuza Vodă, a aparţinut de satul Ceacu până în 1928 când a avut
propria sa primărie. Cele două sate n-au avut o linie de hotar distinctă.
Popularea aşezărilor care formează comuna Cuza Vodă, este strâns legată de popularea părţii
sudice a Bărăganului, o dată cu producerea capitalismului în agricultură, intensificându-se
după reforma agrară din 1864, când au loc vânzări succesive de suprafeţe de pământ din
terenurile statului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, iar aceste
suprafeţe se transformă în ogoare cultivate cu cereale destinate exportului.
Din anul 1907, un grup de credincioşi au început şi până în 1914 au construit biserica
din Cuza Vodă, cu hramul Sfântului Ion, în formă de cruce, din cărămidă, cu temelie din
piatră calcaroasă, care ţi-a adus o contribuţie importantă la formarea şi educarea enoriaşilor
din punct de vedere religios şi moral.
Factorii sociali-istorici din ţară au determinat mai multe direcţii de populare.
Primul val stabileşte pe bulgarii fugiţi de la Calipetrova în timpul perioadei tulburi a
războaielor ruso-turce pe teritoriul localităţii Ceacu. Al doilea val de familii bulgăreşti se
stabileşte probabil după anul 1834. Primii locuitori ai satului Călăraşii Vechi au fost foştii
locuitori ai satelor Cornoaica şi Golăşei.
Altă direcţie de populare – nord-sud – este cea care stabileşte pe delenii şi mărginenii
comunei, rămaşi aici odată cu transhumanţa sau din cauza opreliştilor fiscale şi religioase la
care erau supuşi în locurile de baştină. Unii vin din părţile Carpaţilor Meridionali (Munţii
Făgăraşului, Depresiunea Sibiului, Depresiunea Făgăraşului), alţii din judeţele Argeş şi
Dâmboviţa, iar alţii din munţii şi subcarpaţii de curbură. Multe nume de familii indică
originea acestora: Arpăşanu, Dragoş, Mocanu, Poenaru, Ungureanu, Buzoianu, Şeicaru,
Ţuţuianu, etc.
Alt curent de populare, din centrul şi vestul Munteniei şi din centrul judeţului Ialomiţa,
stabileşte pe cei împroprietăriţi în 1864, 1888 şi 1892. şa sunt familiile Vlăşceanu, Buturugaru
(comuna Buturugari din judeţul Ilfov), Plătănescu (comuna Plătăneşti din judeţul Ilfov),
Naghen (comuna Călugăreni – Vlaşca). Foarte mulţi vin din satele vecine ale judeţului
Ialomiţa: din Albeşti, Perieţi, Mărculeşti, Cilniţa.
Mulţi locuitori sunt originali din satele judeţului care lucrau pe subhaturile aflate pe pământul
actual al comunei. Suhaturile erau aşezări temporare legate de proprietatea moşierească. Care
deţinea în întregime pământul începând de la nordul bălţii Călăraşi şi până departe în inima
Bărăganului.
Comuna Cuza Vodă, era cunoscută în vremea regimului moşieresc printr-o natalitate
crescută, foarte ridicată, ca şi printr-un proces mare de analfabeţi. La cei 6421 de locuitori pe
care îi avea la recensământul din anul 1930, se deplasa un singur medic, de două ori pe
săptămână. Personalul medical ajutător îl forma un sanitar şi o moaşă. În ultimii ani , s-au
investit sume importante pentru dotările social-culturale şi ocrotirea sănătăţii.
4
5
Anuar, 1909, p. 59.
D.J.A.N. Călăraşi, fond Protoieria Călăraşi, dos. 12/1956-1957, f. 568-569.S-a construit un dispensar medical, dotat cu o casă de naştere, care a funcţionat din
1967 până în 1977 – 1978, când a fost desfiinţată şi cu un cabinet stomatologic. În acest
dispensar lucrează în acestă perioadă 1 medic generalist şi 4 cadre medii sanitare şi un medic
stomatolog.
În domeniul învăţământului au fost construite trei şcoli generale, trei grădiniţe şi trei
cămine culturale, în fiecare sat câte unul.
Vreme de 21 de ani, de la 1894 – 1915, satul Cuza Vodă n-a avut şcoală proprie, fiii
satului fiind nevoiţi să facă zilnic un drum de 4 -5 Km. până la şcoala din satul Ceacu sau la
Călăraşii Vechi şcoli care la vremea aceea se bucurau de un renume bine meritat.
Războiul de la 1916 -1918 a găsit satul Cuza Vodă cu o şcoală nou înfiinţată, neintrată în
tradiţia şi preocupările satului.
În toamna anului 1916 este menţionat într-un document din arhiva şcolii de către
Revizorul şcolar clasa a II, A. Popescu, despre localul şcolii din Cuza Vodă :
„ Şcoala funcţionează în localul cu 4 săli de clasă şi cancelarie, primul învăţotor fiind
consemnat Dl. Iordan Călinescu„ care şi demisionează la scurt timp. Mai este menţionata în
anul şcolar 1916 – 1917 doamna Miţa Buterez – suplinitoare şi dirigintă – are „condei” că
se achită minunat de obligaţiile cancelaristice şi că nu-i scapă nici un prilej de a aminti
primarului obligaţiile ce le are, de a înscrie în buget sumele necesare procurării
combustibilului, plăţii servitorului etc. ” 6 .
Sfârşitul războiului (1918 – 1919) aduce şcoalei 4 posturi, două fiind ocupate de titulari.” 7
Este consemnat dascălul Vasile Teodor Cocior, care vreme de 20 de ani va sluji
şcoala şi satul. A lăsat aici o tradiţie a bunătăţii a unei munci de o conştiinciozitate rară şi a
unei cinste sufleteşti ce la situat în rândul adevăraţilor dascăli.

În martie 1925, găsim într-un proces – verbal de inspecţie , următoarele :
„ Şcoala aceasta are local nou, cu patru saloane şi cancelarie, terminate în 1923.
Între anii 1923 – 1939, şcoala se dezvoltă din punct de vedere administrativ dar, nu
este menţionat în nici un document existenţa unei încăperi avănd destinaţia bibliotecă.
Şcoala este situată aproximativ în centrul satului Cuza Voda la o distanta de 1 Km de şcoala
cu clasele I-IV Ceacu şi de 1,5 Km de şcoala primara Călăraşii Vechi.
În anul 1971, s-a construit şcoala noua, cu 9 săli de clasa. Astăzi şcoala are laborator de fizică,
chimie, biologie, cabinet de informaţică cu calculatoare legate la internet, sală de sport şi nu
în ultimul rând CDI –ul etc.

„Înfiinţată în jurul anului 1880, a funcţionat clase separate de băieţi şi fete.
În 1915 se înfiinţează Comitetul şcolar, care va însufleţi viaţa cultural – educativă din sat
până la înfiinţarea Cercului Cultural (1922).
Activitatea şcolară intensă determină transformarea acestei şcoli, din anul 1910, în şcoală
de tip urban, pe o perioadă de 10 ani.” 8

Cu toate că documentele şcolare încep cu anul 1890, bătrânii satului susţin că şcoala
datează din jurul anului 1880. Afirmaţia poate fi susţinută şi de faptul că există un registru
matricol ce cuprinde în anul şcolar 1880 -1891, clasele I – VI. Dacă nu cumva ultimele clase
au fost preluate de la o altă şcoală, putem deduce că cei ce erau clasa a -VI- a în anul şcolar
1890 – 1891, au frecventat clasa a – I- a acestei şcoli în anul şcolar 1884 – 1885, deci putem
confirma data aproximativă a înfiinţării şcolii 1880. 9
Tot de la bătrânii satului am aflat că primul dascăl al şcolii a fost un anume Stanciu
Popa, urmat de preotul Dumitru Florea. În arhiva ce s-a păstrat, în anul şcolar 1890 – 1891
este înscris Călinescu Nicolae, învăţător pentru un număr de 56 de copii.
Şcoala funcţiona într-un local propriu, în perioada anilor 1890 – 1891, fără a se cunoaşte anul
construcţiei.
În anul 1903 s-a construit un nou local cu 2 săli de clasă, la care s-au mai adăugat în
anul 1912 alte 3 clase, o cancelarie şi alte încăperi anexe.
Şcoala a funcţionat cu 5 clase până în anul şcolar 1922 – 1923, când devine şcoală
primară de 4 ani. Această structură se menţine până în anul şcolar 1936 – 1937 când devine
şcoală elementară de 7 ani.
Începănd cu anul şcolar 1946 – 1947 şi până în 1959 – 1963 revine la statutul de
şcoală primară cu clasele I –IV, după care devine şcoală generală, având clasele I – VII, iar
din anul 1962 – 1963, clasele I – VIII. Începând cu anul 1963 şcoala a preluat şi clasele V-
VIII ale şcolii generale Ceacu.